Victor Oancă
Viata in rezidentiat in Romania poate fi descurajanta. De la lipsa materialelor si personalului ce se gaseste in toate spitalele din Romania la discutii interminabile despre probleme administrative care nu isi au locul in practica de zi cu zi, problemele pe care le intampina un medic in Romania sunt multiple. Adauga la asta lipsa de experienta, lipsa educatiei formale intr-un mod consecvent si statutul incert al medicilor rezidenti si poti avea o reteta pentru dezastru. Nu e de mirare ca rata burnout-ului este cel mai mare printre medici dintre toate meseriile umaniste.
Ce-i de facut? Exista o zicala care zice: “Da-mi Doamne seninatatea sa accept lucrurile pe care nu le pot schimba/ Curajul sa schimb cele pe care le pot schimba/ Si intelepciunea sa fac diferenta dintre cele doua.” Bine, poate alegerea deitatii variaza de la persoana la persoana dar exista un adevar fundamental in aceste cuvinte. Problema cu intelepciunea insa este ca e singura care trebuie sa vina din afara unei persoane. In majoritatea cazurilor vine din experientele noastre.
European Federation of Psychiatric Trainees sau EFPT cum e numita de orice persoana care o spune pentru a 2-a oara ofera un program de schimb intre tarile membre ale Federatiei. Romania este reprezentata de catre AMRPR in cadrul acestei organizatii. Tarile disponibile pentru schimb sunt Marea Britanie, Franta, Italia si multe altele. In functie de preferinte poti aplica pentru programme de psihiatrie pediatrica, psihiatrie forensica, generala si orice este disponibil in tarile participante.
Anul trecut m-am gandit sa aplic si eu tocmai ca sa lucrez la partea cu intelepciunea. Zis si facut. Sunt 2 perioade de aplicare: una in iarna si una in primavera. Am aplicat in iarna lui 2018 in Marea Britanie. Am aplicat la 3 orase diferite: Dublin, Londra si Glasgow. Am asteptat cam 2 luni, timp in care a fost analizata aplicatia mea de catre coordonatorii din orasele respective. Am fost acceptat in cele din urma la Glasgow, care este undeva in inima Scotiei. Tinut ploios si innegurat dar cu o istorie bogata in stiinta si politica. Am fost incantat sa aflu ca am fost acceptat intr-un serviciu de psihiatrie pediatrica si ca voi lucre cu un psihiatru cu experienta. Din pacate insa, nu ne-am sincronizat cu programele incat am fost amanat de 3 ori cu perioada de schimb in cele din urma ajungand la luna august 2019 pentru 6 saptamani. Dupa aprope un an, aveam fixat locul si perioada cand voi fi plecat.
Acum a venit perioada hartogariei si organizarii. Datorita heterogenitatii programelor de pregatire din Europa si perioadei scurte in care am fost plecat Ministerul Sanatatii nu recunoaste perioada aceea ca parte a pregatirii mele in rezidentiat. Astfel incat singura variant disponibila a fost sa intrerup contractual de munca, sa “inghet” rezidentiatul. Consecinte prea grave nu are, doar va trebui sa fac 6 saptamani in plus peste perioada normala de 5 ani. Am fost la resurse umane si la DSP si am rezolvat si cu asta cam in 2 luni. Dupaia, a trebuit sa imi gasesc o cazare, ca nu puteam sa stau doar la spital nu? Unele centre ofera cazare pentru rezidenti iar daca intrebi din timp coordonatorul programului de schimb sau persoana de contact din centrul unde urmeaza sa pleci e posibil sa ai noroc si sa gasesti un locsor si pentru tine. Eu nu am avut norocul asta. Asa ca am cautat pe cont propriu si cea mai buna varianta pe care am gasit-o a fost printr-o aplicatie de house sharing intr-o casa tipica din Glasgow cum aveam sa aflu ulterior. Ar trebui sa zic acum ca toata escapada mea in spatiul celtic a fost sponsorizata de catre mine. Un dezavantaj care pentru mine a fost acceptabil.
In sfarsit, cam cu vreo luna inainte am inceput sa imi fac bagajele caci urma sa stau acolo 6 saptamani. Prevazator, m-am gandit sa intreb coordonatorul cum este vremea in perioada aceaa. “Buna de pantaloni scurti” a fost raspunsul. Minunat, ma gandesc. M-am gandit totusi ca fiind Marea Britanie poate o sa mai si ploua din cand in cand. Oricum, ajung in Glasgow dupa un zbor de cateva ore cu avionul si ce sa vad? Ploaie. Si a plouat in fiecare zi timp de 6 saptamani. Atunci am aflat ca exista un spectru al ploii si de ce limba engleza are atatea sinonime pentru ploaie. Preferatul meu este “raining sunshine”. Niciodata sa nu ai incredere in coordonatorul tau daca nu iti ofera date concrete. Prima bucatica de intelepciune pentru implinirea mantrei.
As putea sa va povestesc despre cum sunt oamenii prin locurile acelea, ce fel de muzica se asculta, cum oamenii canta in fiecare seara si peste tot, cum muzeele sunt deschise tot timpul, oricine imparte o bere cu oricine si cum insulele din jurul Scotiei sunt de un verde crud cum nu am vazut niciunde. Dar as avea nevoie de vreo 300 de pagini si nu cred ca de asta vreti sa mergeti in programul de schimb nu?
Am inceput programul de lucru. Am fost detasat intr-un centru de psihiatrie comunitara (presupun ca ar fi echivalentul), Child and Adolescent Mental Health Services (CAMHS), nivelul 3 in serviciile de sanatate mintala din Scotia. Programul incepea de la 9.30 si se termina cam pe la 17 cu o pauza de masa de aproximativ o ora. In prima zi am facut cunostinta cu tot personalul medical si non-medical. Erau prezenti 8 asistenti medicali cu pregatire pentru interventii in sanatatea mintala, 4 psihologi, 2 medici si 2 secretare si 1 logoped. Secretarele se ocupau de programarea si comunicarile care le reveneau acestora (rapoarte, scrisori medicale). Asistentii medicali vedeau cazurile si evaluau daca acestia pot beneficia de serviciile care li se puteau oferi la CAMHS. Erau atestati in cel putin un tip de interventie psihologica si evaluare. Psihologii se ocupau de psihoterapie. Iar medicii ce mai faceau? Si de ce asa putini la o echipa atat de mare? Astea erau gandurile ce mi-au trecut prin cap. Ei bine, medicii se ocupau de partea medicala a lucrurilor (si doar atat). Mi s-a explicat ca sunt o resursa foarte scumpa si se incearca pe cat posibil gestionarea prin alte modalitati ale problemelor de sanatate mintala. Cu toatea astea, zilele erau pline. De dimineata pana seara aveam consultatii. Majoritatea in cabinet, unele la domiciliu. Toate durau o ora, fix. Se desfasurau intr-o camera mare, luminoasa, plina de jucarii pe mai multe nivele de varsta. Se asigura confidentialitatea, dar atunci cand era nevoie puteau interveni mai multe persoane din echipa de ingrijire a pacientului. In toate deciziile pacientul era pus in tema cu avantajele si dezavantajele acesteia si alegea cea mai buna varianta pentru ei. Ofereau servicii de supraveghere la domiciliu si de urgenta in sanatate mintala si de asemenea referinte catre servicii de pediatrie daca apareau acuze somatice.
Cat am stat acolo am avut norocul sa cunosc un medic care lucre noul spital regional. Iar cand spun “regional” ma refer ca se ocupa de marea majoritatea a Scotiei, adica aproape jumatate din insula Marii Britanii, cand te uiti la o harta. Era un spital monobloc care avea toate specialitatile posibile prezente intr-un singur loc. De la pediatrie la neurologie si psihiatrie. Adulti si copii. Eficienta britanica? Cine stie? Cert e ca nu era foarte multumita de toate facilitatile caci trebuia uneori sa mearga o ora dintr-un capat in altul al spitalului pentru un consult. Probleme in functie de nevoi presupun. In fine, ea se ocupa de sectia de copii sub 12 ani. Era un etaj intreg care continea saloane, Sali de clasa, Sali de joaca, Sala de computer, Sali senzoriale in aer liber si inchise. Nr maxim de pacienti? 6. 6 pacienti pentru un etaj intreg al unui din cel mai mare spital din Scotia dedicate exclusiv psihiatriei pediatrice. Am invatat ca prioritatile sunt altele in alte tari fata de Romania.
Dupa cele 6 saptamani s-au incheiat m-am intors acasa. Si totul imi parea atat de mic. Dar te obisnuiesti repede. Te obisnuiesti cu orice nu? De atunci, imi privesc altfel pacientii. Odata ce am vazut ca lucrurile nu trebuie sa stai asa cum le gasesti, am inteles ca pot sa schimb cursul pacientilor mei. Caci privind mai departe de resursele si pregatirea celor din Scotia cel mai mult mi-a placut optimismul lor. Niciodata nu i-am vazut sa renunte la nimeni si la nici o cauza. Poate asta a fost cea mai importanta lectie de intelepciune din toata experienta.
Acum nu stiu daca ai ajuns pana la sfarsitul textului asta dar, daca ai ajuns, sper ca te-am convins sa aplici pentru programul de schimb. Cum sa fie lucrurile altfel daca nu ni le imaginam altfel? Partea cea mai buna este ca nu trebuie sa reinventam roata ca ea se invarte deja pe undeva.
Sper ca ti-a placut sectiunea asta din creierul meu. Si ca sa nu ma asculti numai pe mine, sunt o groaza de rezidenti care pleaca in fiecare an in programul asta de exchange. Uite cateva din gandurile lor.
Radu Maria Greta
Nu de puține ori m-am oprit în muzee în fața vreunui obiect și am admirat măiestria și răbdarea celui care a realizat ceva frumos, util și trainic. Pe vremea când breslele erau forma principală de organizare a meșteșugarilor, orice doritor avea de parcurs o instrucție riguroasă în două etape. Întâi erau anii de ucenicie, în care omul era inițiat în misterele breslei, la sfârșitul cărora primea un certificat ce atesta deprinderea unui meșteșug. Urma etapa de calfă în care omul putea munci la același atelier ca până atunci sau putea pleca într-o călătorie de lucru. Timp de 3 ani și o zi, calfa umbla prin lume ca să dobândească pricepere și experiență, mergând de obicei în orașe renumite pentru îndeletnicirea respectivă. La sfârșitul călătoriei, acesta își demonstra vrednicia în fața mai marilor breslei arătându-le acestor o lucrare făurită de el, iar dacă era acceptată, trecea în rândul meșterilor.
Zilele breslelor s-au dus și privim azi la trecut cu admirație, teamă sau dispreț. Totuși meșterii au văzut necesitatea călătoriei pentru ca un individ să aducă prestigiu grupării lor, cu lucrări de calitate. Astăzi meșterii nu mai pot face asta, și este în responsabilitatea doritorului să caute această oportunitate. În breasla psihiatrilor, European Federation of Psychiatric Trainees (EFPT) oferă rezidenților posibilitatea de a efectua stagii de scurtă durată (2-6 săptămâni) în alte țări membre ale organizației. În cele două perioade de înscriere (aproximativ martie și octombrie; mai pot varia), cu o scrisoare de intenție, recomandare de la coordonatorul rezidențiatului și un CV, orice doritor poate opta pentru unul din programele aflate pe site.
Am avut norocul de a auzi despre EFPT de la o colegă mai mare și îi sunt nespus de recunoscătoare pentru acest lucru. Încurajată de experiența ei pozitivă, mi-am luat inima în dinți și m-am înscris pentru Lisabona, la Spitalul General Fernando Fonseca, iar după o lună de emoții a sosit și vestea bună că am fost acceptată pentru o perioadă de până la 4 săptămâni. Nu a fost cel mai odihnitor concediu (nu am putut pleca altfel), dar a fost unul dintre cele mai frumoase. Am plecat singură pentru prima dată până la capătul lumii, am suportat toate costurile deplasării și ale cazării, dar nu am regretat deloc acest lucru.
Cum a fost Lisabona? Pentru mulți este un loc care îți intră adânc în inimă și nu mai iese de acolo. Poate d-asta vorbesc despre „saudade” (dor) ca fiind cuvântul lor unic în lume. Din punct de vedere al schimbului de experiență propriu-zis, a fost aproape un șoc cultural. Au fost atât de multe lucruri noi și de neimaginat, o lume nouă și colorată, unde lucrul în echipă era la ordinea zilei și unde am văzut cum funcționează un „spital de zi”, cum arată psihiatria comunitară și comunicarea eficientă în teritoriu. Am experimentat pentru prima dată psihiatria de legătură (repet, era un spital general, așa că nu duceau lipsă de cazuri) și am asistat pentru data la terapia electroconvulsivantă. Oamenii au fost primitori, iar șefa secției mi-a organizat foarte bine programul, incluzând toate lucrurile pe care am dorit să le văd, inclusiv o zi în serviciul de psihiatrie pediatrică. A contat faptul că înțeleg portugheză, a făcut lucrurile mai ușoare pentru toată lumea, dar nu ar fi fost o problemă să nu o știu.
Cu următoarea călătorie am prins curaj să merg într-un loc cu o limbă total străină, dar întru-un spațiu istoric și cultural puțin mai apropiat. Destinația: Spitalul de Psihiatrie Vrapče din Zagreb. Aici am stat doar două săptămâni deoarece aceasta a fost perioada de timp în care spitalul putea să ofere găzduire într-una din camerele sale. Condițiile din cameră au fost foarte bune, rareori îmi aminteam că sunt de fapt în spital, și puteam beneficia de trei mese gratuite pe zi. Am petrecut mare parte a timpului în clinica de Psihiatrie de Urgență și Terapie Intensivă. Și aici, ca în experiența anterioară, mi-am putut exprima dorința de a vedea mai multe decât în programul inițial pentru care optasem, iar șefa clinicii a putut aranja să merg și în alte secții: cea de neurofiziologie și tulburări ale somnului, clinica pentru diagnostic dual (o dependență și o altă tulburare psihică), secția de forensică. Oamenii au fost primitori, calzi, cu o pasiune balcanică pentru cafea și cunoștințe bune de engleză, lucru care a facilitat integrarea mea acolo. Iar legat de cafea, unul dintre locurile care m-a impresionat a fost cafeneaua din spital, unde lucrau pacienți în cadrul programului de terapie ocupațională.
Aștept cu drag următoarea destinație. Nu vor fi trei ani și o zi, dar fiecare moment petrecut în cadrul schimbului de experiență a contribuit la dezvoltarea mea personală, și, îmi place să cred, la cea profesională. M-a făcut să înțeleg că sunt realizabile unele lucruri și că există viață dincolo de foi și de rezidențiat. Cu siguranță este o cheltuială și trebuie să îmi drămuiesc cu atenție zilele de concediu dacă mai vreau să plec. Dar este o experiență pe care o pot avea doar acum, cât mai am până la primirea oficială în breasla psihiatrilor.
Sergiu Mihu
Prima data am auzit de programul de exchange al EFPT (European Federation of Psychiatric Trainees) in primul an de rezidentiat, coordonatoarea programului in Romania fiind o colega. Si pentru ca in timpul facultatii nu am beneficiat de posibilitatea de a face un stagiu de pregatire in alta tara, programul asta a picat cum nu se poate mai bine. Nu doar ca inveti si alte moduri de a face medicina, dar si pentru ca poti combina utilul cu placutul si sa vizitezi locuri noi si interesante in acelasi timp. Asa ca m-am documentat mai mult despre acest subiect, si mi-a placut atat de tare incat m-am implicat si in partea organizatorica, ajutand colegii din alte tari care au aplicat pentru schimb in clinica unde lucrez eu. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc aici, ci despre experienta mea.
Prima data am aplicat pentru un schimb in Barcelona, insa in acea perioada nu acceptau candidati care nu vorbeau fluent spaniola si macar sa inteleaga catalana, asa ca nu am fost acceptat (intre timp au eliminat aceste reguli, asa ca puteti aplica fara grija). Dupa care m-am reorientat catre celalalt program care mi-a captat atentia, respectiv cel din Lisabona. Aici am fost acceptat, doar ca aveam de ales intre un stagiu intr-o sectie de psihiatrie pediatrica si unul intr-o sectie de psihiatrie de tranzitie. Amandoua stagiile erau de cate 2 saptamani, si amandoua variantele ma atrageau, dar erau in perioade diferite. Primul era din aprilie pana in 15 iunie, al doilea din 15 iunie pana in august. Dupa mai multe mailuri intre mine si coordonatoarea programului din Lisabona am gasit solutia care sa fie acceptabila pentru toti: sa petrec toata luna acolo, cate 2 saptamani in fiecare clinica.
Lunile premergatoare nu am mers nicaieri in concediu, nu doar pentru ca aveam nevoie de toate zilele de concediu astfel incat sa nu trebuiasca sa imi inghet anul, dar am avut mult de lucru invatand limba portugheza. Dupa ce am ajuns acolo mi-am dat seama ca ce am invatat eu e doar varful iceberg-ului, si ca sunt aproape la fel de fluent ca inainte sa incep sa invat. Dar asta nu a fost o problema, pentru ca aproape toata lumea vorbea engleza, si chiar daca intalneam pe cineva care nu vorbea, cu vocabularul meu limitat si cu multe gesticulari nu am avut probleme atat de mari.
Primul spital in care am fost era cel mai mare spital de pediatrie din Portugalia, care avea un etaj intreg dedicat psihiatriei pediatrice. Cladirea era recent renovata, atat ca aspect, dar si ca dotari. Daca asta a sarit direct in ochi, de alte diferente mi-am dat seama dupa ce am inceput sa lucrez efectiv. In primul rand, acolo se pune foarte mare accent pe echipa terapeutica si pe parerea tuturor. Sectia avea 16 paturi (16 pacienti, pentru ca nu internau apartinatori), care in 2 saptamani cat am stat acolo au fost tot timpul ocupate. Si in fiecare zi de luni pana vineri se dezbateau cate 4 cazuri, urmand ca vineri sa fie dezbatute toate cazurile internate. Toti cei 4 medici titulari, toti rezidentii, asistenta sefa si eu discutam evolutia pacientilor si ce am putea face in continuare. Totul in jurul unei mese rotunde, care iti dadea o senzatie de egalitate, iti dadea curaj sa iti exprimi parerea. Cu toate ca eram doar in vizita acolo, am apreciat foarte mult faptul ca eram intrebat si eu cum procedam noi in Romania, ei dorind sa fie un schimb de experienta si idei benefic pentru ambele parti. Alt lucru care e diferit fata de noi e faptul ca totul este digitalizat. Nu pierdeau timpul cu completatul foilor, si mai ales cu gasitul informatilor in foi vechi. Dar mai ales m-a surprins faptul ca personalul auxiliar este mult mai numeros. Fiecare asistenta avea in grija doar cate un salon, iar pacientii cu risc mai mare de suicid sau agresivitate aveau atribuiti cate un supraveghetor 24 de ore pe zi.
Fiind cel mai mare centru pediatric din Portugalia, si avand in vedere istoricul colonial al Portugaliei, aici sunt tratate cele mai complexe cazuri din Portugalia si fostele sale colonii, care beneficiaza de tratament gratuit. Dar fiind si o tara mai deschisa turismului, sunt internati si copii proveniti din alte tari. Spre „norocul” meu, au fost internati doi pacienti care nu vorbeau nici ei portugheza, astfel ca am putut relationa foarte bine in engleza si germana.
Celalalt stagiu l-am efectuat intr-o sectie de psihiatrie de tranzitie. Este un concept relativ nou in Europa, pe care o gasim doar in cateva tari, printre care nu se numara si Romania. Si in Portugalia sectia a fost deschisa doar cu un an inainte, in incinta celui mai mare spital de psihiatrie din tara. Aici cladirea era mai veche, nu arata la fel de bine precum cealalta, insa modul de functionare era similar cu celalalt spital. Doar ca pacientii aveau intre 16 si 24 de ani, si se punea accentul pe o tranzitie cat mai facila de la psihiatria de copii la cea de adulti, astfel ca echipa terapeutica includea medici psihiatri din ambele specializari.
Programul de lucru in ambele spitale a fost foarte potrivit pentru mine, deoarece in majoritatea zilelor am plecat inainte de ora 2, si am putut vizita tot ce mi-am propus. Am avut noroc ca perioada in care am fost eu a coincis cu un festival al culturii portugheze, cu toate muzeele deschise publicului gratuit, cu festivitati de strada in fiecare zi, cu spectacole la care nu as fi putut participa altfel. Un zbor de avion dus intors spre Porto a costat 30 de euro, astfel ca am putut bifa si o vizita in al doilea oras ca marime. Si oceanul era la 20 de minute de mers cu trenul, astfel ca in putinele zile (din pacate) in care a fost soare am putut sa inot si sa iau niste ore de surf in cea mai buna zona din Europa pentru asta.
Luna asta a trecut parca prea repede, dar m-am intors cu o alta viziune a modului de a face meseria asta si cu convingerea ca o sa aplic din nou.
