Uncategorized

Probabil ni s-a întâmplat fiecăruia de multe ori să dăm peste un vânzător care nu răspunde la salutări și ne trântește produsele. Sau poate peste un profesor care se enervează din senin pe toată grupa și dă teste-surpriză sau care își petrece toată ora vorbind despre probleme personale. Uneori întâlnim câte un medic care pare că ar fi lucrat cu roboți toată viața și când îi punem o întrebare, răspunde în statistici acre. Există multe explicații pentru care oamenii ar putea avea comportamente ușor calificabile ca inadecvate, dar una din ele ar putea fi și faptul că și-au epuizat resursele de umanitate. Cel mai frecvent întâlnit în cadrul slujbelor care implică contact direct cu oamenii, sindromul de burnout reprezintă totalitatea simptomelor resimțite când multipli factori de stres sunt prezenți de mult timp și constant în viața profesională. În mod insidios, aceștia ajung să se întrepătrundă și în aspectele vieții personale. Mulți dintre noi am observat că într-o zi plină de încercări la muncă, tindem să ducem cu noi iritarea și încordarea acasă și față de cei dragi.

Documentările asupra acestui fenomen au fost inițiate din perspectiva psihologiei individuale, însă ulterior au inclus și abordări organizationale, ale psihologiei de grup. În mod clar, burnout-ul nu este numai despre individ și despre vulnerabilitățile lui genetice și epigenetice, este și despre un mediu de lucru abuziv, care îi cere individului fără să îl întrebe dacă mai poate să dea. Și orice coardă întinsă prea tare se va rupe la un moment dat, oricât de rezistentă ar fi.

Modelul dimensional al sindromul de burnout se concentrează asupra a 3 elemente-cheie: extenuare, cinism și ineficacitate [1]. Extenuarea se traduce prin suprasolicitare constantă care duce la oboseală cronică. Prin cinism, se resimte depersonalizare, manifestată prin atitudini nepotrivite față de pacienți/clienți, iritabilitate, lipsa idealismului și a împlinirii de sine. Iar ineficiența include diminuarea capacității de gestionare a situațiilor, cu scăderea tonusului psihic și a capacității de a lucra și impactarea sentimentului de împlinire profesională. Contrar perspectivei inițiale asupra acestui sindrom, dintre cele 3 dimensiuni, cinismul, și nu extenuarea, pare a reprezenta esența burnoutului.

Totuși, printre primele simptome observate de pacient sunt satisfacția profesională scăzută, odată cu scăderea energiei și dezvoltarea sentimentului de ineficacitate. Acestea vor conduce la absenteism, și într-un final la schimbarea locului de muncă. În contextul în care pacientul încearcă să își îndeplinească în continuare responsabilitățile, nu doar calitatea lucrului și productivitatea vor fi sever impactate, dar și interacțiunile cu restul colegilor. Astfel, riscurile de conflict și de întrerupere a colegilor din muncă vor fi semnificativ crescute.

Consecințele acestui sindrom asupra sănătății mentale si fizice sunt cel mai bine prezise de nivelul resimțit de extenuare și se manifestă prin oboseală cronică, tulburări gastrointestinale, tensiune musculară, intercurențe respiratorii, precum și prin tulburări de somn și abuz de substanțe.

Printre mediile cu rata cea mai mare a burnoutului sunt cele caracterizate de o rată mare a agresivității interpersonale fizice și non-fizice (amenințări, hărțuire), cum se întâlnește frecvent în domeniul medical. [2]

Luând în considerare nivelul extrem de crescut al fenomenului de burnout în rândul cadrelor medicale, acesta fiind între 36-51%, conștientizarea factorilor predispozanti și a mecanismelor de adaptare, prevenție și de combatere al acestui fenomen necesită o atenție sporită. [3]

În psihiatrie, un factor care contribuie în mod deosebit la instalarea burnoutului este o calitate scăzută a relației cu personalul superior. O altă variabilă importantă este expunerea la trauma pacientului altfel numită ,,compassion fatigue’’, ,,secondary traumatic stress’’, ,,vicarious traumatization’’. Atunci când se adaugă elementele de atitudine agresivă din partea pacienților și/sau aparținătorilor, inerente slujbei de psihiatru, acestea consumă resursele emoționale ale medicilor, dar și induc conștientizarea lipsei de control asupra condițiilor de lucru. În rândul psihiatrilor, tabloul clinic se distinge prin scăderea abilităților de comunicare cu pacienții, atât verbal, cât și nonverbal (aparență de extenuare, evitarea contactului vizual, atitudine evitantă, iritabilitate crescută). [4]

Având în vedere ritmul rapid al vieții cotidiene, timpul dedicat păstrării echilibrului psihic individual este restrâns. Astfel, noțiunea de “time management” joacă un rol important în prevenirea și depășirea obstacolelor personale și profesionale, respectiv în combaterea fenomenului de burnout.

O importanță majoră în acest sens o are autocunoașterea propriilor limite și acceptarea acestora. Printre factorii de risc predispozanti la burnout se numără atât nivelul de stabilitate emoțională, capacitatea de gestionare a propriilor trăiri, asertivitatea și capacitatea de a stabilii limite în relațiile interumane, cât și factorii exogeni, de mediu. Dintre aceștia menționăm factori administrativi precum activitatea zilnică dezorganizată, haotică, atmosfera la locul de muncă, gradul satisfacției profesionale, programul prelungit de lucru, gradul de respect din partea colegilor și al pacienților. [5]

Astfel, se poate crea un cerc vicios prin care stima scăzută de sine rezultată din lipsa de satisfacție profesională duce la motivație scăzută în desfășurarea activității zilnice, retragere socială, scăderea dinamismului și a funcției volitive.

Strategiile utile în combaterea burnout-ului sunt în strânsă legătură cu dobândirea rezilienței. Individualitatea, mecanismele diferite de coping, trebuie luate în considerare în căutarea de soluții adaptate fiecărei persoane. [6]

Suportul sociofamilial se află la baza acestui proces, fiind dovedit faptul că susținerea din partea colegilor și a persoanelor apropiate, înțelegerea dificultăților cu care persoana se confruntă, au un rol esențial în depășirea episodului de burnout. [7]

Printre strategiile de combatere se numără adoptarea unui program echilibrat de somn și a unei alimentații echilibrate, angajarea în activități fizice precum fitness, sporturi de echipa, în special desfășurate în aer liber, hiking, ciclism, etc. De asemenea, cultivarea unui hobby care să aducă un nivel optim de relaxare și detașare de la problemele profesionale este recomandată. Lectură, yoga, practicarea tehnicilor de mindfulness au eficiență dovedită în acest sens. [7]

Psihoterapia este recomandată că și medoda terapeutică și de prevenție, în detrimentul mecanismelor dezadaptative precum fumat, consumul de substanțe psihoactive sau alcool, medicația, binge eating și angajarea în comportamente autodistructive.

În concluzie, prevalența fenomenului de burnout este în creștere atât în rândul populației generale, dar în special în rândul cadrelor medicale. Conștientizarea și luarea unor măsuri de prevenție este necesară pentru o bună funcționalitate pe termen lung a individului, acest lucru fiind atât o responsablitate personală, cât și organizațională.

Bibliografie:

1. Maslach C, Leiter MP. Understanding the burnout experience: recent research and its implications for psychiatry. World Psychiatry. 2016;15(2):103–111. doi:10.1002/wps.20311

2. Gascon S, Leiter MP, Andrés E et al. The role of aggression suffered by healthcare workers as predictors of burnout. J Clin Nurs 2013;22:3120-9.

3. https://www.medscape.com/slideshow/2019-global-burnout-comparison-6011180?fbclid=IwAR1elqLIDKTA4_cGckyEkCuhgbYu2VRbriNIT7fIItRsoRW1zsQ4cWsZ3uo#1 (accesat in data de 13.02.2020).

4. Fischer J, Kumar S, Hatcher S. What makes psychiatry such a stressful profession? A qualitative study. Australas Psychiatry 2007;15:417-21.

5. Embriaco, N., Azoulay, E., Barrau, K., Kentish, N., Pochard, F., Loundou, A., & Papazian, L. (2007). High level of burnout in intensivists: prevalence and associated factors. American journal of respiratory and critical care medicine, 175(7), 686-692.

6. Tregoning, C., Remington, S., & Agius, S. (2014). Facing change: developing resilience for staff, associate specialist, and specialty doctors. BMJ, 348, g251.

7. Krasner, M. S., Epstein, R. M., Beckman, H., Suchman, A. L., Chapman, B., Mooney, C. J., & Quill, T. E. (2009). Association of an educational program in mindful communication with burnout, empathy, and attitudes among primary care physicians. Jama, 302(12), 1284-1293. Comandașu Petra Vulea Diana

          Anul I de rezidențiat reprezintă o schimbare pentru toată lumea, indiferent de specializare, fiind o perioadă în care ne este solicitată capacitatea de adaptare. Ca rezident de psihiatrie în anul I, am parcurs câteva etape care mi-au oferit mai multă experiență, pe care să o pot dezvolta acum, în anul II și în continuare, și pe care doresc să o împărtășesc cu voi, în speranța că va fi utilă.  

          Nu știu despre provocările voastre, dar prima mea provocare a fost când am ajuns în clinică pentru prima dată, și a trebuit să-mi găsesc un colțișor unde să mă schimb și să-mi las ghiozdanul. Din păcate, clădirea în care ne desfășurăm activitatea, este una foarte veche (~ anii 40’); spațiul destinat rezidenților este unul limitat, iar în generația mea, numărul celor care am început pregătirea, aproape că s-a dublat față de anul precedent. Această situație ne-a constrâns să fim ordonați, să cooperăm pentru a eficientiza cât mai bine spațiul pus la dispoziție și chiar să colectăm o sumă de bani pentru amenajarea lui. Toate acestea nu ne-au oferit mai mult spațiu, dar l-au făcut mai comod pentru noi, cel puțin.

          De asemenea, în primele luni am fost convins că nu voi reuși să învăț să lucrez în programul informatic (infoWorld), până nu vor trece câțiva ani, asta până când am făcut câteva externări cap-coadă, ocazie care m-a ajutat să mă obișnuiesc repede cu formularea epicrizei, dar și cu pașii de urmat în program, totul în aproximativ 3-4 luni. M-a ajutat și scrisul mult în foile de observație din primele 2-3 luni, în locul colegilor mai mari, care la început îmi dictau, iar apoi m-au lăsat pe mine să scriu și mă verificau ulterior. După cum știți, birocrația e multă, câteodată fără rost și obositoare, dar mie mi-a prins bine la început ca să-mi formez unele deprinderi, prin repetiție, precum: parcurgerea corectă a pașilor în cazul unei internări/externări/transfer; eliberarea unei rețete electronice, rețete verzi sau concedii medicale; fixarea unor termeni care la început îmi erau neclari (Ex: dislexie, dispraxie, disgrafie), dar pe care am reușit să-i rețin prin scrierea lor în repetate rânduri în F.O.; structurarea corectă a istoricului de viață sau al examenului psihic, tot prin notarea lor de nenumărate ori în F.O; memorarea diferitelor concentrații ale medicamentelor prin scrierea periodică a condicii. După ce am stăpânit aceste noțiuni care țineau de gestionarea completă și corectă al unui pacient, am început să primesc cazuri de care să mă ocup singur și eram evaluat periodic. Cum probabil știți deja, cel mai mare ajutor l-am primit de la colegii mai mari, care au avut răbdare cu noi, cei mici, și ne-au dat un exemplu de cum trebuie să fii un rezident de an mare (> an 3).

          Chiar dacă la unii dintre voi se practică rotația rezidenților, pe care la început mi-o doream și eu, pentru a vedea cât mai multe perspective de abordare a pacienților, în clinica noastră acest lucru nu se întâmplă. Cu toate acestea, după încheierea primului an, această dorință nu o mai am, pe de o parte pentru că îmi place foarte mult cu cine lucrez, iar pe de altă parte, am ocazia să colaborez și cu alți medici pe perioade scurte. Unii colegi au reușit să se transfere la alți îndrumători, iar ceilalți s-au adaptat fără probleme. Grupul fiind destul de unit, încercăm să discutăm între noi, să ne transmitem informațiile esențiale, cum ar fi cursuri, titluri de cărți, scheme terapeutice, site-uri, oportunități de formare în psihoterapie, modele de abstracte și postere pentru cei care scriu articole, astfel încât toți să învățăm cât mai multe.

          La noi se țin cursuri săptămânal și au fost de mare folos pentru a acumula informații suplimentare, pe lângă partea autodidactică și practica din spital. Prezentările de caz, însoțite de prezentări ale unor meta-analize conexe cu cazul, mi-au îndreptat atenția spre partea de articole. La prima prezentare de caz am lucrat aproximativ două săptămâni și m-a mobilizat să citesc articole și literatură de specialitate, despre tulburarea de personalitate de tip borderline și să-mi adaptez structura prezentărilor de caz învățate în facultate, la cele din psihiatrie.

          Congresele nu sunt deloc de neglijat. Sunt un prilej bun pentru îmbogățirea cunoștințelor, pentru autoevaluare prin comparație cu prezentările colegilor din alte centre, pentru socializare, dar și pentru distracție. La început am fost doar participant, iar ulterior am început să fac și prezentări. Prima prezentare am susținut-o la Congresul Național al A.M.R.P.R. și a fost un exercițiu foarte bun pentru a mă obișnui cu vorbitul în fața unor oameni cu mai multe cunoștințe decât ale mele, din anul I.

          Nu putea să fie un an cu adevărat de succes, dacă nu aș fi participat la acțiuni de voluntariat. Am început prin ajutorul acordat în organizarea unui simpozion local de psihiatrie, iar mai apoi am participat la o campanie de informare în legătură cu afecțiunile psihiatrice, cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății Mintale. Vă încurajez să vă implicați în acțiuni de voluntariat, atât în domeniul psihiatriei, cât și înafara vieții medicale, deoarece vă oferă oportunități de dezvoltare personală, profesională, de socializare, toate acestea dându-vă ocazia să vedeți cum se petrec lucrurile în afara bulei în care trăim.

          Cu această ocazie, doresc să  vă încurajez să vă perfecționați în mod constant, participând la congresele naționale, internaționale, simpozioane, workshop-uri etc., să vă implicați în asociațiile naționale sau locale de psihiatrie, să faceți voluntariat, pe scurt, să fiți proactivi și încrezători că efortul depus va fi în beneficiul vostru.

A.A.C.

Într-o profesie atât de provocatoare ca Psihiatria, unde subiectivitatea evaluatorului medical fundamentează judecata clinică, sunt necesare îndrumări care să ghideze practicanții. În acest sens vin în ajutor profilurile elaborate începând cu anul 2005 de UEMS ( Uniunea Europeană a Medicilor Specialiști). Un profil reprezintă un cumul de atribuții necesare unui psihiatru pentru a împlini nevoile pacienților săi. Aceste roluri complexe sunt  descrise în amănunt de CanMEDS (Canadian Royal College of Physician and Surgeon’s Network), o rețea de sprijin pentru dezvoltarea medicilor specialiști, după cum urmează:

Expert în informații medicale de specialitate

Un psihiatru este înainte de toate, un clinician specializat pe observarea, investigarea, diagnosticarea și tratarea tulburărilor psihiatrice. Datorită studiilor medicale absolvite, psihiatrul poate accesa informații care să integreze informații științifice generale în contextul biopsihosocial al pacientului, ținând cont de factorii etiologici specifici. Astfel, se vor obține concluzii de diagnostic clinic care vor necesita opțiuni de intervenție (medicamentoasă, psihoterapeutică, comunitară). Sprijinul social rămâne un pilon valoros pentru a facilita reintegrarea pacientului. În lumina varietății de resurse utilizate, psihiatrul trebuie să aibă abilitatea să își recunoască propriile limite privind capacitățile sale și de a urma pașii necesari pentru a progresa.

Abilități de comunicare

Rolul esențial al comunicării în Psihiatrie este dat de funcția de pârghie unică între medic și pacient. Clinicianul nu își poate exercita responsabilitățile medicale dacă nu înțelege încercările prin care trece omul care i se adresează. Dialogul eficient este singura metodă prin care medicul poate convinge pacientul și aparținătorii acestuia că este demn de încredere și că îi oferă o zonă de siguranță pentru a-și explora și împărtăși problema de sănătate. Asemeni altor specialități, comunicarea medic-pacient este cea care ghidează procesul terapeutic. Însă spre deosebire de acestea, psihiatrul poate utiliza comunicarea atât pentru anamneză și heteroanamneză, cât și pentru intervenția psihoterapeutică, începând cu psihoeducația . De asemenea, este datoria medicului de a-și adapta discursul în funcție de capacitățile și nevoile pacientului, încât să transmită informațiile corecte despre diagnostic și opțiuni terapeutice. Un alt rol al psihiatrului este de a facilita accesul la informațiile relevante despre caz, dacă este necesar un consult interclinic, în vederea unei conversații eficiente între specialități care să fie de folos pacientului.

Colaborator

Asigurarea unei îngrijiri complete a sănătății mentale se bazează pe conlucrarea alături de pacient pentru găsirea celor mai bune soluții medicale. De asemenea, o abordare completă a oricărui caz medical implică o perspectivă complexă. Ea poate să fie servită de colaborarea între psihiatri sau de eforturile unei echipe multidisciplinare. Indiferent de contextul de lucru, psihiatrul trebuie să fie capabil de negociere și soluționare a discuțiilor clinice fără conflict.

Conducător/Îndrumător

Capacitatea unui psihiatru de a îndruma este înrădăcinată în stabilitate. Aceasta funcționează în condiții de menținere a propriei sănătăți (mentale și fizice), care să permită protejarea timpului personal. Conservându-și propriile resurse, acesta va fi capabil să își adapteze abordarea clinică conform nevoilor pacientului, să își cultive curiozitatea științifică și să își susțină dezvoltarea profesională continuă. Este esențială acceptarea criticii medicale constructive în vederea perfecționării actului medical. Fiind conștient de propriile abilități, un psihiatru va menține o conduită profesională etică și consecventă, va iniția oportunități de progres în domeniul medical și va utiliza cât mai eficient resursele sistemului public de sănătate.

Susținător al cauzei sănătății mentale

Prin natura vocației sale, psihiatrul se va confrunta cu prejudecăți despre tulburările psihice, despre pacienții psihiatrici și despre natura și eficiența actului său medical. Datoria sa morală către pacient este să îl ajute să se disculpe și să se accepte, instruindu-l că boala mentală are nevoie de tratament asemeni unei boli organice, iar cei care suferă de afecțiuni mentale nu sunt mai prejos față de cei cu afecțiuni organice. În comunitate și în populația generală, acesta  trebuie să lupte continuu contra stigmei resimțite de pacienții psihiatrici.  Propagând informații stiințifice corecte despre natura problemelor de sănătate mentală, psihiatrul va crește nivelul de conștientizare a complexității domeniului său de practică.

Savant

Latura educațională a psihiatriei se bazează pe inițierea și menținerea unei explorări științifice continue, care să fundamenteze expertiza specialistului. În acest domeniu, se înregistrează constant progrese atât de privința evaluării pacientului cât și a resurselor  farmacologice, tot mai sofisticate. Astfel, psihiatrul trebuie, încă din etapa rezidențiatului, să acceseze regulat informații valide și actualizate. Atunci va putea gestiona, în practica zilnică, orice caz clinic în mod echilibrat, adaptând resursele științifice la necesitățile pacientului. De asemenea, psihiatrul este dator să sprijine orice coleg de specialitate, medic rezident sau student la Medicină care îi solicită ajutorul pentru dezvoltarea propriilor competențe.

Profesionist

Ca adept al domeniului medical, psihiatrul își dedică eforturile pentru menținerea și restaurarea stării de sănătate a pacienților. În acest scop, el este dator să abordeze competent afecțiunea acestora (în termeni de validitate științifică, etică și legală), să susțină autonomia pacientului și să protejeze confidențialitatea informațiilor furnizate de acesta. Valorile profesionale care reflectă calitatea actului medical se bazează pe integritate, altruism, empatie, respect pentru diversitate și declararea deschisă a potențialelor conflicte de interes. Practica zilnică a psihiatrului trebuie să urmeze aceste repere, el fiind răspunzător față de propria persoană, pacient, colegii medicali, dar și față de societate.