Provocări și oportunități în anul I de rezidențiat în psihiatrie


Warning: count(): Parameter must be an array or an object that implements Countable in /home2/ramrp95/public_html/wp/wp-content/plugins/user-specific-content/User-Specific-Content.php on line 373

          Anul I de rezidențiat reprezintă o schimbare pentru toată lumea, indiferent de specializare, fiind o perioadă în care ne este solicitată capacitatea de adaptare. Ca rezident de psihiatrie în anul I, am parcurs câteva etape care mi-au oferit mai multă experiență, pe care să o pot dezvolta acum, în anul II și în continuare, și pe care doresc să o împărtășesc cu voi, în speranța că va fi utilă.  

          Nu știu despre provocările voastre, dar prima mea provocare a fost când am ajuns în clinică pentru prima dată, și a trebuit să-mi găsesc un colțișor unde să mă schimb și să-mi las ghiozdanul. Din păcate, clădirea în care ne desfășurăm activitatea, este una foarte veche (~ anii 40’); spațiul destinat rezidenților este unul limitat, iar în generația mea, numărul celor care am început pregătirea, aproape că s-a dublat față de anul precedent. Această situație ne-a constrâns să fim ordonați, să cooperăm pentru a eficientiza cât mai bine spațiul pus la dispoziție și chiar să colectăm o sumă de bani pentru amenajarea lui. Toate acestea nu ne-au oferit mai mult spațiu, dar l-au făcut mai comod pentru noi, cel puțin.

          De asemenea, în primele luni am fost convins că nu voi reuși să învăț să lucrez în programul informatic (infoWorld), până nu vor trece câțiva ani, asta până când am făcut câteva externări cap-coadă, ocazie care m-a ajutat să mă obișnuiesc repede cu formularea epicrizei, dar și cu pașii de urmat în program, totul în aproximativ 3-4 luni. M-a ajutat și scrisul mult în foile de observație din primele 2-3 luni, în locul colegilor mai mari, care la început îmi dictau, iar apoi m-au lăsat pe mine să scriu și mă verificau ulterior. După cum știți, birocrația e multă, câteodată fără rost și obositoare, dar mie mi-a prins bine la început ca să-mi formez unele deprinderi, prin repetiție, precum: parcurgerea corectă a pașilor în cazul unei internări/externări/transfer; eliberarea unei rețete electronice, rețete verzi sau concedii medicale; fixarea unor termeni care la început îmi erau neclari (Ex: dislexie, dispraxie, disgrafie), dar pe care am reușit să-i rețin prin scrierea lor în repetate rânduri în F.O.; structurarea corectă a istoricului de viață sau al examenului psihic, tot prin notarea lor de nenumărate ori în F.O; memorarea diferitelor concentrații ale medicamentelor prin scrierea periodică a condicii. După ce am stăpânit aceste noțiuni care țineau de gestionarea completă și corectă al unui pacient, am început să primesc cazuri de care să mă ocup singur și eram evaluat periodic. Cum probabil știți deja, cel mai mare ajutor l-am primit de la colegii mai mari, care au avut răbdare cu noi, cei mici, și ne-au dat un exemplu de cum trebuie să fii un rezident de an mare (> an 3).

          Chiar dacă la unii dintre voi se practică rotația rezidenților, pe care la început mi-o doream și eu, pentru a vedea cât mai multe perspective de abordare a pacienților, în clinica noastră acest lucru nu se întâmplă. Cu toate acestea, după încheierea primului an, această dorință nu o mai am, pe de o parte pentru că îmi place foarte mult cu cine lucrez, iar pe de altă parte, am ocazia să colaborez și cu alți medici pe perioade scurte. Unii colegi au reușit să se transfere la alți îndrumători, iar ceilalți s-au adaptat fără probleme. Grupul fiind destul de unit, încercăm să discutăm între noi, să ne transmitem informațiile esențiale, cum ar fi cursuri, titluri de cărți, scheme terapeutice, site-uri, oportunități de formare în psihoterapie, modele de abstracte și postere pentru cei care scriu articole, astfel încât toți să învățăm cât mai multe.

          La noi se țin cursuri săptămânal și au fost de mare folos pentru a acumula informații suplimentare, pe lângă partea autodidactică și practica din spital. Prezentările de caz, însoțite de prezentări ale unor meta-analize conexe cu cazul, mi-au îndreptat atenția spre partea de articole. La prima prezentare de caz am lucrat aproximativ două săptămâni și m-a mobilizat să citesc articole și literatură de specialitate, despre tulburarea de personalitate de tip borderline și să-mi adaptez structura prezentărilor de caz învățate în facultate, la cele din psihiatrie.

          Congresele nu sunt deloc de neglijat. Sunt un prilej bun pentru îmbogățirea cunoștințelor, pentru autoevaluare prin comparație cu prezentările colegilor din alte centre, pentru socializare, dar și pentru distracție. La început am fost doar participant, iar ulterior am început să fac și prezentări. Prima prezentare am susținut-o la Congresul Național al A.M.R.P.R. și a fost un exercițiu foarte bun pentru a mă obișnui cu vorbitul în fața unor oameni cu mai multe cunoștințe decât ale mele, din anul I.

          Nu putea să fie un an cu adevărat de succes, dacă nu aș fi participat la acțiuni de voluntariat. Am început prin ajutorul acordat în organizarea unui simpozion local de psihiatrie, iar mai apoi am participat la o campanie de informare în legătură cu afecțiunile psihiatrice, cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății Mintale. Vă încurajez să vă implicați în acțiuni de voluntariat, atât în domeniul psihiatriei, cât și înafara vieții medicale, deoarece vă oferă oportunități de dezvoltare personală, profesională, de socializare, toate acestea dându-vă ocazia să vedeți cum se petrec lucrurile în afara bulei în care trăim.

          Cu această ocazie, doresc să  vă încurajez să vă perfecționați în mod constant, participând la congresele naționale, internaționale, simpozioane, workshop-uri etc., să vă implicați în asociațiile naționale sau locale de psihiatrie, să faceți voluntariat, pe scurt, să fiți proactivi și încrezători că efortul depus va fi în beneficiul vostru.

A.A.C.